Ceva ce a vazut Parisul

Mesenii-s aşa, cam la un pîlc. Pe la 50 de ani. Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. Sufragiul scoboară vinu-n cupe, platourile-s pline de minunăţii, se deapănă amintiri.

Cedrun, Andoni Cedrun, dă cep la vorbe. „Cred că vremea noastră, mînjilor, a pornit în momentul în care am rămas în Primera, por Dios! Atunci, cu Murcia! Ştiţi cum e senzaţia aia de supravieţuire? Cînd spui: «Frate, dacă am scăpat din asta, am devenit nemuritori! Ne-am sudat tare. De aici a plecat acel proiect şmecher»”. „Auzi, da’ tu de ce ai fost singurul dintre noi care nu s-a bucurat la gol?”, vine întrebarea. „Tată, sîntem la sfînta masă, dar mă căcasem pe mine. Cu ceva ani înainte, Chilavert plecase din poartă să celebreze, ăla o pusese pe varul de la centru şi egalase. Am zis să nu păţesc la fel!”.

Foame de gol, foame de foame

Glăsuiesc despre ceva petrecut acum fix 20 de ani. Recapitulare pentru cei născuţi mai încoa’. La Paris, în mai 1995, Real Zaragoza învingea pe Arsenal, în finala Cupei Cupelor. Englezii, miez, nu tunari ce trag cu praştia, cu un Tony Adams, Paulică Merson, Ian Wright, Fane Schwartz. Era 1-1, macaronarul Ceccarini se pregătea să răsufle-n piculină cînd Nayim, copilul născut în partea de Africă ce aparţine Spaniei, regla trasorul de pe la 45 de metri, lateral dreapta şi cel mai iscusit portar din Regat, Seaman, o fura rău, cu tot cu a sa mutaţă.

Nayim e la fel, nici mai gras, nici mai slab, doar cu o barbă ceutană. Produs al LA MASIA, Fabrica din Catalunya de născut fotbalişti. „Credeam că mă schimbă, aşa şi apăruse pe burtiera de la tv. Dar a ieşit Garcia Sanjuan. Geli, ăsta de a intrat, era stîngaci. Jucasem acolo 120 de minute pe acolo, don Victor Fernandez m-a mutat pe dreapta. A degajat Cedrun, bîlbîială la centru, varza a ajuns la mine. Am vrut să pasez, dar voi, căprioarelor, eraţi în ofsaid, nu aveam cum să v-o predau. Aşa că am pus-o pe tun şi asta a fost!”. Ciutele-s colegii lui de trupă. Pe vreo 12 dintre ei i-au reunit ziariştii spanioli, la o masă, întru aduceri aminte.

„La vreo trei ore după meci, îmi era foame, rodea şobolanul. Am ieşit în stradă, am oprit un autocar. Era cu de-ai noştri. Le-am zis: „Vreau la cel mai apropiat restaurant că altfel radiografie mă strigaţi. Se uitau la mine ca la urs!”.

Iarba vedre de la Bistriţa

Belsue a jucat 277 de meciuri pe la ei. Rememorează. „În primul tur am mers în România. Vă mai aduceţi aminte cum, la pauză, ăia băgaseră militari pe gazon să culce iarba? Ha-ha-ha!”. Asta e imaginea cu care au rămas ei după lupta cu Gloria Bistriţa. Ce-i drept, băieţii „CFR”-ului, Dumnezeu să-l ţină la a Sa dreaptă, i-au curentat cu 2-1. Cu Tararache, cu Săsărman, cu „Burebista” Cîmpeanu, cu Balaur.

Vinu’ curge. Esnaider e Esnaider. Adică tot Esnaider. Trup tras prin inel. Geluit, pletos, Banderas la 42 de ani. „În viaţa mea nu am văzut aşa ceva! De la aeroport pînă în oraş, cale de opt kilometri, sute de mii de oameni. Cred că toată Zaragoza ieşise pe străzi. Bunici cu copii pictaţi pe faţă cu sigla noastra, Doamneeee, ce era pe acolo! Cînd am ajuns în faţa Primăriei mi-am dat seama că nu puteai arunca un ac acolo. N-avea loc unde să pice!”.

Antrenor cu licenţă în Istorie

Victor a fost dirigu’ lor. La propriu şi la figurat. Licenţiat în Geografie şi Istorie, Universitatea din Zaragoza, promoţia 1982. Zice-se că nu s-a născut în pamperşi, ci-n costum şi cravată. Un Lord ce se adresa cu „Dumneavoastră” jucătorilor. „Nu dau, nu primesc respect”, obişnuia să zică.

Trecut-au 20 de ani. Ca-n romanele lui Dumas. Cedrun – Belsue, Aguado, Caceres, Solana – Pardeza, Aragon, Nayim, Poyet – Higuera – Esnaider; Garcia Sanjuan şi Geli. Ăşti-s oştenii de atunci, asta le e povestea. Expresia e „Ceva ce n-a văzut Parisul”. Ei au halit negaţia.