O familie de campioni

Steaua este o familie. Sportivii au câştigat medalii, s-au retras şi au construit case. Dimitrie şi Mărioara şi-au pus medaliile în acelaşi panou. Alături de copiii lor formează familia Popescu.

Un băiat din Arad întreba de Marry

El îi spune Marry, iar ea îl alintă Mitică. S-au cunoscut pe malul apei, aşa cum a fost toată viaţa lor, o curgere (crista)lină, cu medalii care mai de care mai strălucitoare…

Pe la începutul anilor ’80, rivalele de la Arad o tachinau pe Marry: „Hai, tu, că e unul de la noi care vrea să stea de vorbă cu tine!”. Ea, fata din Dorohoi, ieşise pentru prima dată campioană naţională în ’78. „Lăsaţi-mă, că n-am timp de prostii”, le răspundea fetelor ghicind o strategie prin care s-o lase mai moale cu antrenamentele. Şi se ştie că în canotaj e mai greu la pregătire decât la concursuri… Apoi, a venit la ea un cârmaci de la Orşova. Mesajul, acelaşi: „Vrea să te cunoască un băiat de la Arad!”. „Măi să fie”, se gândea Marry, „doi pretendenţi deodată!”.

Dimitrie era în spatele ambelor propuneri. Era bine prins de „obiectiv”… La doi ani după prima întâlnire, s-au căsătorit în comuna lui natală, Straja (Suceava). „A fost o nuntă foarte frumoasă”, îşi aminteşte Mitică. „Au venit toţi colegii noştri… Unii, odată ajunşi în Rădăuţi, au luat un Trabant. Imaginaţi-vă şapte canotori mergând cu maşina aia mică 30 de kilometri!…”.

Zâmbesc ca două paranteze fericite din messenger. Între ei, cele două fete care-ar fi trebuit să fie băieţi dacă Dumnezeu ar fi acceptat dorinţa lui Mitică. „Sănătoase să fie”, a cedat actualul antrenor de canotaj de la Steaua şi, în acelaşi timp, cetăţean de onoare al comunei natale.

Copiii, născuţi „printre picături”

„De 31 de ani sunt legat de Snagov”, mărturiseşte Dimitrie Popescu. La botezul primului copil, Angelina Alexandra, a ajuns când se aşezau şerveţelele. Tocmai ieşise campion mondial… La fel, Mărioara ar putea povesti pentru un roman viaţa din cantonamente şi ocaziile în care a intenţionat să se retragă, dar a sprijinit-o soţul („la 6,30, când ne trezea cârmăciţa, îmi venea să arunc după ea cu ceasul sau şlapii!”). Fetele au apărut „printre picături”. Doamna Popescu a fost printre primele canotoare care au născut, după care s-au întors în activitatea sportivă de performanţă. Aşa s-a întâmplat cu Angelina (născută în iunie ’89, iar în ’90 Mărioara a câştigat medalia de aur la Mondiale), dar şi cu Ana Maria (născută în ’94, iar în ’96 Mărioara a câştigat aurul olimpic la 8+1).

Experimentaţi, cei doi campioni ai Stelei vorbesc despre sacrificiul pe care-l implică acest sport greu care este canotajul. „Am văzut moartea cu ochii de n ori”, mărturiseşte Mărioara. „Trebuie să ştii să-ţi dozezi efortul pe cei 2000 de metri. Să fii primul la final, nu după 500, 1000 sau 1500 de metri”, susţine Dimitrie. Astăzi, deşi numeric baza de selecţie nu suferă, calitativ lucrurile stau mai prost decât în urmă cu 30 de ani. „Pe vremea aia, n-aveai net şi nu erau căpşuni. Nu prea erau tentaţii”, precizează soţia susţinută de soţ: „Dacă nu ştii să tragi până la durere, să suferi, n-o să faci nimic”.

Mărioara Popescu a stat mai bine de 12 ani în fruntea canotajului. Atât s-a scurs între prima medalie importantă (aur la Jocurile Olimpice din 1984) şi ultima reuşită de excepţie, medalia de aur de la Atlanta ’96. Statistica păstrează şi alte zeci de titluri naţionale şi mondiale, aşa cum se întâmplă şi cu soţul său care a participat la patru Olimpiade şi a câştigat patru medalii. „E-adevărat, dar la una (în ’92) am două medalii, iar la alta (’96) am terminat pe cinci”, spune Dimitrie, care povesteşte, nu fără regrete, episodul din 1996 când unui coleg „i s-a terminat gazul” şi, în loc de a obţine aurul, lucru perfect posibil, echipajul românesc a eşuat în afara podiumului.

Ea, singura medaliată olimpică din Mehedinţi, lucrează acum la Personalul Clubului Steaua. El, colonel în rezervă, reangajat ca personal civil pentru că e bolnav de canotaj, antrenează viitorii campioni olimpici la Snagov. Între ei, două fete care au făcut sau fac sport de performanţă. Angelina Alexandra este soldat voluntar la Detaşamentul Special de Protecţie şi Intervenţie, după ce a jucat handbal pentru Rapid. N-au lăsat-o părinţii să dea curs unei oferte de la un club din Grecia, aşa că a intrat în armată, la o unitate de elită. Sora ei, Ana Maria, a cochetat şi cu scrima, şi cu tenisul, iar acum joacă la Rapid, ca portar, şi are perspective frumoase. „La nevoie, mai fac o sală pentru medalii”, glumeşte Mărioara Popescu.