Priveste inapoi cu mandrie

Întâmplare absolut reală, povestită de colonelul în rezervă Ilie Roşu, maratonistul care obişnuieşte să alerge cu două drapele în mâini. La un cros organizat cu prilejul Zilei Tineretului, s-a apropiat de el un tânăr. „Mi-a spus că el n-ar duce niciodată drapelul României în mână. De ce, l-am întrebat eu. Pentru că România n-a făcut niciodată nimic pentru mine, a fost răspunsul lui. L-am întrebat: tu ştii ce este România? A tăcut. I-am spus doar atât: România este mama ta, este casa ta, bunicii şi fraţii tăi, noi, cei de astăzi, din acest parc. A fost sincer şi mi-a zis: mie nu mi-a spus NICIODATĂ nimeni asta, n-am ştiut.”
Încerc să fiu cât mai puţin coelhian şi cât mai mult român, chiar dacă trebuie să-mi recunosc laşitatea: n-am reuşit să privesc până la sfârşit returul Granollers-Steaua. Tocmai pentru că mă aşteptam să mâncăm bătaie – sistemul pe care se bazează cluburile spaniole va fi întotdeauna mai puternic decât investiţia conjuncturală de la noi – mi-am făcut, ca tot românul, speranţe. Aproape că m-am ridicat din fotoliu şi am scandat, în gândul meu, asemenea suporterilor lui Fulham atunci când calificarea lor în finala Europa League era pusă în pericol: „Stand up if you still believe!”. Şi-am crezut, şi-am crezut, până când m-a cuprins deznădejdea şi am ieşit din sala de handbal a spaniolilor apăsând nervos butonul-ghilotină al telecomenzii.
O fereastră închisă înseamnă o uşă deschisă. Am pornit netul şi am intrat pe blogul maratonistului. Ştiam că fusese la Boston şi aşteptam, ca după orice cursă de-a sa, detalii şi fotografii.
Ilie Roşu aleargă şi scrie la fel: cu mesaj. Apreciază cei 42 de kilometri ai unui maraton drept „o distanţă măricică” şi se caracterizează ca „fost ofiţer al armatei române, cu un statut simplu de tânăr pensionar, care vrea să demonstreze că pensionarea nu a însemnat sfârşitul lumii”. La Boston, şi-a scris pe ambele feţe ale tricoului „Yes, I can!”. Spune că, pe la kilometrul 30, l-au apucat cârceii. Atunci, a luat-o la pas, cu drapelele României şi SUA stând „together” în braţele sale. După vreo cinci kilometri de dureri diabolice în picioare şi-a revenit şi a zbughit-o iar spre linia de sosire.
„Simt că sunt cu un pas înaintea României, de aceea încerc să o fac şi pe ea să alerge în acelaşi ritm cu mine”, mărturiseşte ofiţerul în rezervă în cea mai recentă postare de pe blogul său. România aceea pe care a reprezentat-o Steaua în Spania la meciul cu Granollers nu a ştiut să scrâşnească din dinţi şi să spună „pot!”. Şi e ciudat cum ţara căreia Ilie Roşu îi face reclamă gratuită este aceeaşi cu cea care construieşte patinoare supraevaluate şi la care unii se raportează peiorativ spunând că le cam ocupă tot timpul. Alţii aşteaptă ca în meciul de şah cu România, ţara să mute prima. Ilie Roşu e român, ca mine şi ca tine, iar asta mă umple de mândrie.