Marele portar al Stelei, Ion Voinescu, a trecut în neființă la vârsta de 88 de ani, pe data de 9 martie 2018. În rândurile care urmează încercăm să aducem un ultim omagiu unui om și fotbalist deosebit, care, prin carieră și conduită a adus o contribuție deosebit de importantă la succesele echipei de fotbal a clubului militar.
Născut în comuna giurgiuveană Valea Dragului, Ion Voinescu a început fotbalul la vârsta de 10 ani, prima legitimare fiind consemnată la Olimpia București, în perioada interbelică. Debutul pe un teren de fotbal a fost pe postul de mijlocaș, însă evoluțiile sale nu au fost convingătoare. Printr-o întâmplare, lipsa titularului la un meci, a ajuns să poarte tricoul de portar al echipei de pitici de la Olimpia. S-a remarcat pentru calitățile și calmul său și a rămas în poartă, fiind cerber la diverse echipe precum ASPIM București (1943-1946), Solvay Uioara (1946-1947), RATA Tg. Mureș (1947-1948), Metalochimic București (1948-1950).
A venit apoi la CCA București, numele din acea perioadă al Stelei. Cu el în poartă, roș-albaștrii au câștigat campionatul de șase ori, în 1951, 1952, 1953, 1956, 1959-1960 și 1960-1961. În aceeași perioadă, cu echipa din Ghencea a cucerit de cinci ori Cupa României, în 1950, 1951, 1952, 1955 și 1961-1962.
A fost selecționat de 22 de ori în naționala României, într-o perioadă în care meciurile internaționale erau o raritate. Vârful de lance al carierei sub fald tricolor a fost, fără dubii, participarea la turneul olimpic de la Helsinki, din 1952. Presa finlandeză l-a remarcat atunci și l-a desemnat drept ”cel mai bun portar al lumii”. Satisfacția i-a fost însă de scurtă durată deoarece, la întoarcerea în țară, publicația respectivă i-a fost confiscată de către organele vamale, pe motiv că face propagandă cultului personalității.
A fost primul sportiv român decorat cu ”Ordinul Muncii”, în 1951. Sportiv remarcabil, caracter asemenea, Voinescu a avut, în perioada sa de glorie, o frumoasă concurență sportivă pentru postul de portar, cu prietenul său Costică Toma. Cei doi au împărțit poarta Stelei și a naționalei României, fiind prezenți inclusiv la celebrul turneu din Marea Britanie, din anul 1956. Atunci a fost remarcat de emisarii cunoscutei grupări Arsenal Londra, care i-au propus un contract avantajos. A preferat să se întoarcă acasă, apoi tratând cu refuz o altă telegramă de transfer, la Vasco da Gama, în Brazilia. Revenind la disputa pentru postul de titular cu Toma, cei doi ajunseseră să se antreneze cu atâta sârg încât lumea spunea, în glumă, că niciunul nu se culcă înaintea celuilalt, de teamă ca oponentul să nu mai facă, seara, un mic antrenament.
La națională rămân de pomină prestațiile sale de la Belgrad, 1-0 cu Iugoslavia, ori victoria cu Spania de la București, 3-1. Penalti-ul apărat contra Cehoslovaciei, sau deja amintita prezență la Jocurile Olimpice, când a apărat magistral la eșecul contra viitoarei medaliate cu aur, Ungaria, care ne-a învins cu 2-1.
Este considerat unul din cei mai buni portari ai tuturor timpurilor, grație excepționalelor sale calități fizice, cum ar fi detentă și elasticitate. Acestea au fost dublate de calități tehnice ca priza la balon, anticipație, calm, precum și de un psihic de fier, completat de dăruire până la sacrificiu. Mobilitatea sa îi permitea să atingă bara transversală a porții cu piciorul, de pe loc, iar robinsonadele spectaculoase i-au atras o sugestivă poreclă, ”Pantera”.
Ion Voinescu s-a retras în plină glorie, în anul 1964, dedicându-se antrenoratului. A devenit șeful centrului de copii și juniori al Stelei, în același timp fiind și antrenorul de portari la echipa de seniori. A pregătit toți goal-keeperii roș-albaștri, cele mai sonore nume de pe listă fiind Vasile Iordache sau Helmuth Duckadam. În paralel a urmat și cariera militară, ajungând până la gradul de colonel.
A contribuit din plin la cel mai mare succes al fotbalului românesc, cucerirea Cupei Campionilor Europeni și a Supercupei României. A făcut parte din staff-ul tehnic al marii echipe din Ghencea, fiind responsabil de pregătirea lui Duckadam și a lui Dumitru Stîngaciu. Mai mult, tehnica sa specială de apărare a loviturilor de pedeapsă, exersată deseori în timpul carierei, i-a transmis-o lui Duckadam. Astfel a putut fi posibilă excepționala performanță a portarului stelist, în finala de la Sevilla, cele patru penalti-uri consecutive apărate având ”semnătura” lui Voinescu pe ele.
Din nefericire, soarta i-a mai dat o lovitură, nefiind inclus în delegația stelistă care s-a deplasat la Sevilla, în magnificul mai 1986. A trăit emoțiile succesului în fața micului ecran, iar un gest reparatoriu a fost la întoarcerea triumfală. Ion Voinescu și-a așteptat colegii și elevii la aeroport, motiv pentru care a și apărut în fotografiile de grup cu trofeul Cupei Campionilor Europeni.
Deși avea peste 55 de ani, Voinescu își păstrase reflexele și forma fizică, una dintre metodele sale preferate de antrenament fiind exemplul personal. Astfel l-a învățat pe Duckadam cum să urmărească piciorul executantului de penalti până în ultima fracțiune de secundă. Tot astfel, la ședințele de pregătire, zbura din bară în bară făcându-i pe cei din anturaj să creadă cu tărie că Voinescu oricând ar fi putut reintra între buturi.
Ion Voinescu a fost poate cel mai mare portar român din toate timpurile, iar rândurile de mai sus stau mărturie și sunt argument pentru această afirmație.
Trupul său a fost depus la Arena Națională pentru depunerea de condoleanțe, urmând a fi înmormântat mâine, 13 martie, la Cimitirul Sf. Vineri, cu onoruri militare.
Actuala echipă de fotbal Steaua București a depus deja o coroană cu flori la catafalc, iar le meciul cu Venus, câștigat cu 9-0, s-a ținut un moment de reculegere.
La aceeași partidă, pe echipamentul stelist a fost arborată o brasardă neagră, în semn de doliu pentru Ion Voinescu.
Odihnește-te în pace Nea Țop, iar Poarta Raiului să-ți fie deschisă!
