74 de ani de la înființarea clubului Steaua București!

Pe 7 iunie 2021, clubul Steaua aniversează 74 de ani de la înființare. Cu acest prilej, președintele clubului roș-albastru, Răzvan Bichir, alături de managerii Simona Gherman și Dragoș Barbu, a depus o coronă de flori la cavoul generalului Mihail Lascăr.

Născut pe 8 noiembrie 1889, la Târgu Jiu, generalul Mihail Lascăr a fost cel care și-a pus semnătura, pe 7 iunie 1947, pe actul de înființare al celui mai prestigios club sportiv din țara noastră: Steaua București.

Primele secții sportive ale clubului roș-albastru au fost fotbal, scrimă, călărie, box, tir, volei, atletism și tenis de câmp, iar de-a lungul timpului sportivii stelisti au cucerit sute de medalii la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale si continentale precum si mii de titluri de campioni nationali.

La Mulți Ani, Steaua !

*************************************************************************

GENERAL DE ARMATĂ MIHAIL LASCĂR  ÎNTEMEIETORUL CLUBULUI SPORTIV AL ARMATEI STEAUA BUCUREȘTI

Viitorul general de armată Mihail Lascăr s-a născut la data de 8 noiembrie 1889, la Târgu-Jiu. Atras, de timpuriu, de uniformă, a îmbrățișat cariera militară încă de la vârsta de 19 ani când, în anul 1908, în urma unui examen riguros, a devenit elev al Școlii de Ofițeri de Infanterie, pe care a absolvit-o în anul 1910 cu gradul de sublocotenent.
A participat activ la Campania din Bulgaria, din timpul celui de-Al Dolilea Război Balcanic, fiind apreciat de către superiorii săi, motiv pentru care, la data de 7 octombrie 1913, prin Înalt Decret nr. 5859, a fost înaintat la gradul de locotenent, pe când activa în cadrul Regimentului nr. 18 Gorj.

Intrarea României în Primul Război Mondial, la 14/27 august 1916, l-a găsit pe tânărul locotenent încadrând funcția de ofițer-instructor la Școala trupei de infanterie.
Cu toate acestea, în timpul Campaniei Armatei române din anul 1916 a dat dovadă de curaj și spirit de sacrificiu, motiv pentru care, la data de 1 noiembrie 1916, a fost înaintat la gradul de căpitan.
Bun militar, înzestrat cu calități de luptător, în timpul Campaniei din anul 1917, de pe frontul din Moldova, s-a evidențiat, în fruntea militarilor pe care i-a comandat, prin curajul de care a dat dovadă și, în plus, prin spiritul de sacrificiu arătat în momente dificile. De aceea, superiorii săi direcți l-au apreciat în mod deosebit, motiv pentru care, după numai un an, la data de 1 septembrie 1917, a fost înaintat la gradul de maior.

În perioada interbelică a încadrat diferite funcții de comandă atât în organica unor unități operative, cât și în structurile Marelui Stat Major. Deși și-a îndeplinit toate obligațiile de serviciu cu profesionalism și abnegație, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel abia la data de 7 iulie 1927, în timp ce activa ca ofițer specialist în cadrul Marelui Stat Major.
Tenacitatea dovedită, profesionalismul și corectitudinea de care a dat dovadă în cadrul unităților în care a fost încadrat, nu au rămas neobservate de comandanții săi, motiv pentru care, la data de 10 mai 1934, a fost înaintat la gradul de colonel, acesta fiind unul dintre cele mai importante momente din cariera militară a viitorului general.

Sfârșitul anilor ʼ30 s-a caracterizat prin exacerbarea politicilor economice, politice și, mai ales, militare ale statelor europene nemulțumite de prevederile Conferinței de Pace de la Paris, în principal Germania, Uniunea Sovietică și Ungaria, care doreau revizuirea acestora. Tocmai de aceea, izbucnirea unui nou război mondial devenise doar o chestiune de timp. În aceste condiții, în care Armata română se găsea prinsă între pretențiile teritoriale ale Ungariei, Uniunii Sovietice și Bulgariei, la 25 mai 1939, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea celui de-Al Dolilea Război Mondial, colonelul Mihail Lascăr a fost înaintat la gradul de general de brigadă.

Izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale și iminenta participare a României la aceasta au făcut ca factorii cu putere de decizie din cadrul Ministerului Apărării Naționale să încadreze comanda Marilor Unități și unități cu ofițeri bine pregătiți care, prin forța exemplului personal, să asigure un grad ridicat de combativitate.
Tocmai de aceea, la data de 10 ianuarie 1941, generalul de brigadă Mihail Lascăr a fost numit la comanda Brigăzii 1 Munte, una dintre Marile Unități de elită ale Armatei române, subordonată direct Armatei 3 română.

La data de 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu, viitor mareșal, a emis ordinul de intrare a României în război alături de Germania. În aceste condiții, Marea Unitate comandată de generalul de brigadă Mihail Lascăr a acționat în teatrul de operații din Bucovina de Nord, în luptele de pe Bug, apoi de pe Nistru. De asemenea, trupele sale au acționat în luptele din zona Mării de Azov, rezistând cu succes, în primă fază, atacurilor forțelor sovietice, mult superioare din punct de vedere numeric, până la intervenția unităților germane care acționau în acest sector.
Brigada 1 Munte, una dintre cele mai încercate Mari Unități românești din prima fază a Campaniei din Est, a executat misiuni de luptă, cu caracter ofensiv, în Peninsula Crimeea, în care a intrat prin Istmul Salkovo, acționând împotriva forțelor sovietice care se găseau în retragere pe direcția Sevastopol sau Kerci. Timp de patru zile, în urma unor lupte de o intensitate deosebită, unitățile aflate în organica Brigăzii 1 Munte au străbătut 180 km și au capturat aproximativ 2500 de militari ai Armatei Roșii, reușind să atingă litoralul în zona localității Sudak.
După o scurtă, dar binemeritată refacere, în noiembrie 1941, Brigada 1 Munte a executat misiuni de luptă pe frontul de la Sevastopol, participând la capturarea Dealului Capela împreună cu Divizia 170 Infanterie germană.
Succesele deosebite repurtate de Brigada 1 Munte, comandată de generalul de brigadă Mihail Lascăr, în luptele din vara-toamna anului 1941, au adus cu sine recunoștința conducerii Armatei române. Astfel, pentru curajul dovedit pe câmpul de luptă, precum și pentru priceperea cu care a comandat efectivele Marii Unități pe care le avea în subordine, la data de 17 octombrie 1941, generalul de brigadă Mihail Lascăr a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, precum și cu Crucea de Cavaler.  

De asemenea, comandanții săi direcți l-au apreciat în mod deosebit pentru modul în care a luptat și a executat misiunile primite. Astfel, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de Munte, l-a caracterizat pe generalul de brigadă Mihail Lascăr ca fiind „plin de energie și hotărâre. Cu multă inițiativă și putere de muncă. În momentele de criză pe câmpul de luptă, hotarârea sa fermă și energia viguroasă au dus la rezultate strălucitoare. Caracter ferm și cu multă personalitate. Încrezător în puterile lui sufletești. A asigurat conducerea brigăzii ferm, îndrăzneț și cu multă prevedere. Cu multă autoritate și prestigiu, cu simțul onoarei și demnității dezvoltat. Cu spirit de sacrificiu accentuat în luptele grele a fost totdeauna în prima linie unde primejdia era permanentă. Drept și integru. S-a dovedit a fi un general de mâna întâia cu mare autoritate asupra trupelor și ostașilor săi”.

Anul 1942 a adus cu sine continuarea, pe scară largă, a ofensivei trupelor germano-române și aliate pe teritoriul Uniunii Sovietice. În acest context, dar și ca o apreciere a calităților de care a dat dovadă, generalul de brigadă Mihail Lascăr a primit comanda Diviziei 6 Infanterie, una dintre cele mai bune Mari Unități ale Armatei române, instruită și cu ajutorul ofițerilor germani, la data de 25 octombrie fiind înaintat la gradul de general de divizie. 
În această funcție, a continuat să execute misiunile încredințate în sectorul de front de la Sevastopol, unde a participat la luptele date în timpul celui de-al doilea asalt asupra orașului. Cu această ocazie, a câștigat admirația și respectul mareșalului Erich von Manstein, unul dintre cei mai importanți comandanți și strategi germani din Al Doilea Război Mondial, care l-a menționat în memoriile sale în termeni elogioși.

La scurt timp, însă, Marea Unitate pe care o comanda a primit ordinul să execute misiuni de luptă pe frontul de la Stalingrad, unde trupele sovietice se pregăteau de contraofensivă. În timpul luptelor care s-au dat în noiembrie 1942, trupele române, inclusiv efectivele Diviziei 6 Infanterie, au fost încercuite. În aceste condiții, generalul de divizie Mihail Lascăr a luat, personal, comanda tuturor Marilor Unități române care se aflau în aceeași situație, respectiv Divizia 5 Infanterie, Divizia 6 Infanterie, Divizia 13 Infanterie, Divizia 14 Infanterie și Divizia 15 Infanterie, coordonând apărarea și organizând o tentativă de a ieși din încercuire. 
Astfel, la data de 22 noiembrie 1942 a ordonat ca Divizia 15 Infanterie să încerce să spargă încercuirea spre sud-vest în direcția Bol Doncinka. În același timp, Divizia 6 Infanterie trebuia să acopere retragerea spre Paseany. Atunci i-a mărturisit colonelului Cristea Stănescu că se sinucide dacă vin rușii. Când sovieticii au început să bombardeze Golovski cu artileria, s-a dus să observe pozițiile de artilerie inamice. Unii susțin că s-a îndreptat spre Isbusinski, unde trupele generarului de brigadă Traian Stănescu încă rezistau.

Înghețați și fără mâncare, în inferioritate numerică, soldații de sub comanda sa au luptat până au rămas fără muniție sau până la ultima suflare. Un raport al SSI din 5 decembrie 1942 spunea că: „în cele mai grele momente ale bătăliei, generalul Lascăr a dat dovadă de un înalt simț al datoriei, coordonând cu calm și pricepere acțiunile Diviziei 6 Infanterie și a celorlalte unități a căror comandă și-o asumase. Cu sânge rece, lucid și calm a fost un exemplu de urmat pentru ceilalți camarazi care i-au urmat soarta. Când localitatea Golovski a fost atacată, el stătea în Biroul de operații, fără manta, cu „Crucea de Fier” în grad de cavaler și cu Ordinul „Mihai Viteazul” la piept, iar când totul părea pierdut a plecat cu statul major în mijlocul trupelor luptătoare, deși se putea salva. A manifestat curaj, demnitate, patriotism și abnegație”.

Mai mult, în aceste momente de adâncă criză, și-a strâns colaboratorii în jurul său și le-a transmis că „dacă unul din voi va supraviețui acestor lupte, el trebuie să povestească acasă cum am luptat. Sunt soldat și rămân la postul meu”.

În conformitate cu relatările unora dintre subordonații săi, în noaptea de 21/22 noiembrie 1942, un emisar sovietic s-a prezentat la punctul de comandă al generalului Mihail Lascăr, cerându-i să se predea. Însă, răspunsul generalului român a fost fără echivoc: „Luptăm până la unul. Nu ne predăm!”, semn al unui desăvârșit profesionalism și spirit de sacrificiu.

Din păcate, însă, cu toate eforturile depuse, trupele române aflate sub comanda generalului de divizie Mihail Lascăr nu au putut sparge încercuirea sovieticilor, motiv pentru care, lipsiți de muniție și elemente de subzistență, acestea s-au predat.
Odată capturat, generalul Lascăr a fost internat, pe rând, în lagărele de prizonieri de la Kranogor, Suzdal și Ivanov pentru ca, în final, să fie internat în Lagărul special 48, unde erau captivi numai ofițerii cu gradul de general.

Începând cu anul 1943, comisari politici sovietici, în frunte cu Ana Pauker, au vizitat lagărele unde erau deținuți prizonierii români, ofițeri și trupă, în încercarea de a-i convinge să adere la ideologia bolșevică, în schimbul eliberării și formării de noi unități care urmau să fie aruncate în luptă împotriva trupelor Germaniei lui Hitler și ale României condusă de mareșalul Ion Antonescu.
Condițiile subumane din lagăre, promisiunea că își vor revedea familiile și, de multe ori, dorința de a-și vedea țara eliberată de sub ocupația germană i-a făcut pe mulți prizonieri români să accepte aceste propuneri, printre aceștia numărându-se și generalul de divizie Mihail Lascăr.
În felul acesta, pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost constituite două Mari Unități de puterea unei divizii, respectiv Divizia „Tudor Vladimirescu” și Divizia „Horea, Cloșca și Crișan”, în componența cărora intrau exclusiv generali, ofițeri și trupă din rândul prizonierilor de război români, dar care se regăseau în organica Armatei Roșii.

Nu cunoaștem resorturile umane care l-au făcut pe bravul general român să accepte oferta sovieticilor, în condițiile în care, la 12 aprilie 1945, acesta a fost numit în funcția de comandant al Diviziei „Horea, Cloșca și Crișan”, pe care a ocupat-o pentru scurt timp, până la 12 septembrie același an.
Chiar și în aceste condiții, odată reîntors în țară, factorii cu putere de decizie din cadrul Miinisterului Apărării Naționale au continuat să aprecieze calitățile de militar de carieră ale generalului Lascăr motiv pentru care, în perioada 12 septembrie 1945-30 noiembrie 1946, acestuia i s-a încredințat comanda Armatei 4 română.
Mai mult, la data de 29 noiembrie 1946 a fost numit în funcția de ministru al Apărării Naționale, demnitate pe care a deținut-o până la 5 noiembrie 1947.

Deși în anul 1947 a fost înaintat la gradul de general de armată, totuși autoritățile comuniste au început să nu-l mai agreeze pe general, motivul fiind atitudinea antibolșevică „de care nu s-a lecuit niciodată”, acuzându-l că avea „legături periculoase” cu monarhia și cu „partidele burghezo-moșierești”, fiind considerat, la un moment dat, „un element pe care nu se putea conta”.

Înainte de a fi înlocuit din funcție, generalul de armată Mihail Lascăr a semnat, la 7 iunie 1947, Ordinul de înființare al Clubului Armatei Române, Asociația Sportivă Centrală a Armatei (A.S.C.A.), finalizând, astfel, discuțiile care au avut loc în acest sens încă din anul 1946.

Sigur, de-a lungul timpului, s-a afirmat că Clubul Sportiv al Armatei Steaua București a fost fondat după model sovietic, mai exact după modelul ȚSKA Moscova (Clubul Sportiv Central al Armatei). Însă, demn de remarcat este că acest club a fost înființat în anul 1911, în timpul Rusiei țariste, iar în România discuții privind problema înființării unui club al Ministerului de Război au existat încă din timpul domniei regelui Carol al II-lea, în condițiile în care, în această perioadă, întrecerile sportive între batalioane erau destul de frecvente.

Odată cu abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, generalul de armată Mihail Lascăr a căzut în dizgrația noului regim politic de la București, fiind numit Inspector General de Armată, funcție pe care a ocupat-o până la data de 12 ianuarie 1950, când s-a retras.
În perioada de după anul 1950, a fost anchetat, în mai multe rânduri, sub acuzația de „colaborator și apropiat al vechiului regim”, fără, însă, să fie găsit vinovat.

A decedat la data de 24 iulie 1959, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu militar.

Generalul de armată Mihail Lascăr este recunoscut ca fiind „Părintele Stelei”, „clubul soldatului român”, cel care își face întotdeauna datoria față de țară, loial, cu spirit de învingător și care nu renunță niciodată în lupta pentru îndeplinirea obiectivele, oricât ar fi de greu.

Acest spirit s-a văzut de-a lungul timpului, când Steaua, prin sportivii ei, a cucerit sute de medalii la Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale și europene, precum și mii de titluri de campion.

Distribuire social media